Iertarea

Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nicio altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni şi prăbuşiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze şi efecte se situează în planuri diferite.

Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deşi par vajnici copaci, se prăbuşesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admiraţie şi clipe în care până şi demonii se cutremură de purtarea lor.

Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări şi atâtea prăbuşiri, nu este esenţial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în acelaşi timp, probabil. Pentru o fiinţă care va cunoaşte prihana, iertarea este de o importanţă covârşitoare.

Oricât ar fi de merituos să-ţi ceri iertare şi să te căieşti pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute şi mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot aşa cum virtutea este strâns legată de iertare. Aşa cum spune un binecunoscut proverb: „Greşeala este omenească, iertarea este divină.” Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esenţa noastră şi o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii nesfârşitei îndurări este această zbatere între revenire şi căutare.

Întreaga creaţie, fiinţă şi lucru, a cunoscut iertarea prin om. Dumnezeu şi-a arătat iertarea prin intermediul omului şi a sădit frumuseţea iertării în inima omenească. Când primul om şi-a ştirbit esenţa prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omeneşti, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la imploraţiile sale sincere şi la chinul remuşcării.

Speranţa şi mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoşii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greşesc şi apoi purced în căutarea iertării, învingându-şi ruşinea pentru păcatele săvârşite şi deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârşita îndurarea şi pot cunoaşte generozitatea care te face să-ţi acoperi ochii în faţa păcatelor altora.

Speranţa de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul şi să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiţi, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, îşi trăiesc viaţa într-un viers care le desfată sufletele.

Este cu neputinţă ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească şi la a-i ierta pe ceilalţi. Aşa cum vrea să fie iertat, vrea şi să ierte. Poate cineva să nu ierte, când ştie că suferinţa provocată de propriile greşeli nu ţi-o poţi potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când ştie că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putinţă de a ierta?

Cei care iartă sunt răsplătiţi cu iertare. Cine nu ştie să ierte nu poate nutri speranţa de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranţă sunt monştri care şi-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârşite, nu vor cunoaşte niciodată marea mângâiere a iertării.

Iisus Hristos i-a spus mulţimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”¹ Poate cineva care ştie că are un păcat pe conştiinţă să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alţii ar putea cu adevărat înţelege! Răutatea şi ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Şi dacă ura şi răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l şi condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru aşa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalţi.

Iertarea s-a ivit şi a atins perfecţiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârşite de iertare şi toleranţă în reprezentaţii ei cei mai iluştri.

Ura şi răutatea sunt seminţe ale Iadului, împrăştiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura şi răutatea, şi care transformă acest Pământ într-un iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleşiţi de nenumărate necazuri şi împinşi tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au ştiut ce este iertarea şi toleranţa. Nu poţi decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ţine în mâinile lor viitorul.

Iată de ce, darul cel mai scump pe care generaţia de azi îl poate face copiilor şi nepoţilor este acela de a-i învăţa iertarea. Iertarea în faţa celei mai rele purtări şi iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuşi, a te gândi să le ierţi unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferinţa semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.

O generaţie crescută într-un anume trecut şi supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea şi brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge şi urâciune nu numai sub învăluirea nopţii, ci şi în plină lumină a zilei. Ce poţi învăţa de la o societate cu vocea, respiraţia, gândul şi zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfăţişate oamenilor acestei generaţii au fost opusul trebuinţei şi dorinţei lor. Anii în care au fost lăsaţi în părăsire sau îndreptaţi spre căi greşite le-au format o a doua natură. Dezordinea şi răzvrătirea s-au adunat şuvoi. De am putea cel puţin să-i înţelegem ! Dar cum să o facem?

Am credinţa că iertarea şi toleranţa ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înţeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicaţii şi nu vor face decât să ne dezorienteze.

„Vezi care-i răul şi apoi cauţi să-l vindeci:

Nu pui orice balsam pe orice rană.”
Ziya Pasha²

Articol scris în 1980 şi publicat iniţial în Çağ ve Nesil (Epoca şi noile generaţii), Kaynak, İzmir, 2003 (prima ediţie, 1982), p. 57-60.

1. Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.
2. Ziya Pasha (m. 1880), personalitate literară importantă a secolului al XIX-lea, membru şi susţinător al Tineretului Turc, organizaţie naţionalistă secretă, înfiinţată la Istanbul în iunie 1865.