Unele caracteristici importante ale comunicării
Comunicarea are unele particularităti deosebite. Unele dintre acestea au fost amintite mai sus. Făcând un scurt rezumat al acestor caracteristici, să înche-iem subiectul referitor la comunicare.
1. Comunicarea are o parte generoasă, pe care o putem numi şi logica profetului.
2. Mesagerul care face comunicarea trebuie să prezinte foarte bine prob-lema pe care o înfăţişează. Ceea ce relatează să fie lucruri trăite de el. Da, el nu trebuie să relateze ceea ce fac alţii, ci să povestească viaţa lui personală şi să cheme oamenii la o asemenea viaţă.
3. Ceea ce trebuie aşteptat la finalul comunicării, să fie numai acceptarea Celui Drept. Nici raiul să nu fie o taină pentru comunicare.
Să cunoaştem bine oamenii
Există o raţiune. Şi misiunea de comunicare a Mesagerului lui Allah are o latură raţională. Dar, raţiunea nu este o simplă logică. Este o raţiune care ajunge de la exterior la interior, din lumea noastră la lumea de apoi. Omul are o parte raţională şi o parte sentimentală. Cei care se adresează numai părţii raţionale, dau greş în faţa oricărei dificultăţi apărute din partea sentimentală. Cei care îşi propun să exploateze numai latura sentimentală a omului, vor fi înfrânţi în faţa raţiunii. Pe când, Măritul Muhammed (s.a.s) se adresează deodată observaţiei, raţiunii şi intuiţiei. Abordează omul prin ceea ce este vizibil, exemplifică şi astfel pătrunde în suflet. El se foloseşte de minte. Dă importanţă judecăţii şi astfel se adresează conştiinţelor. Toţi cei care sesisează acest lucru, vor merge în întâmpinarea celor care vor să atingă adevărul numai pe calea conştiinţei.
Oameni precum Pascal şi Bergson, care s-au străduit să-L găsească pe Allah pe cale intuitivă, chiar şi în această problemă din domeniul lor, sunt foarte în urma dreptcredincioşilor Măritului Muhammed (s.a.s), care i-a crescut, insuf-lându-le viaţă. De altfel, în ceea ce priveşte totalitatea virtuţilor şi meritelor, nu este posibil să-i compari cu cel mai neînsemnat dreptcredincios.
Da, în nici un domeniu nu s-a putut ajunge la nivelul Măritului Muhammed (s.a.s). Şi în privinţa raţiunii este la fel. În primul rând, prin supraveghere a putut El să-şi îngenuncheze adversarii. Ridicându-şi degetul a arătat spre idoli şi a zis: "Ce nădăjduiţi de la această piatră, de la acest lemn, acest pământ?" Apoi, prin însuşirea sa uimitoare sau printr-un miracol înfăptuit, luând de mână pe interlocutorul căruia i se adresa, l-a atras spre inima sa. Apoi, prin purificare, l-a făcut să câştige încă o treaptă.
De exemplu: Să ne referim la drumul spiritual al Măritului Ömer. Lui i s-a adresat prin cuvintele: "Cum se face că un om inteligent ca tine umblă prin pro-vincie? Un om ca tine să nădăjduiască ceva de la piatră, pământ şi lemn, nici nu pot concepe." În aceste cuvinte se găsea preamărirea lui Ömer. Se arătase res-pect fată de raţiune. Astfel, Mesagerul lui Allah îl atrăsese pe Ömer prin logică. Apoi, datorită poziţiei sale uimitoare, care de mult timp insufla încredere şi sigu-rantă, a pătruns în inima lui Ömer. A treia fază a constat în aceea că, prin profun-zimea sa înrobitoare, îl adusese în asemenea stare încât, Ömer, care putea să doboare o cămilă, în faţa Mesagerului lui Allah, precum un copil binecrescut, în-genunchease şi se plecase.
Acum aş dori să vă ofer un exemplu concret la acest subiect:
În preajma Mesagerului lui Allah se înfăţişează un tânăr. Cel care relatea-ză nu specifică în mod clar numele tânărului. Dar, dacă cercetăm unele relatări, înţelegem că acest tânăr se numea Cüleybib (r.a). Acesta vine şi zice: "O, Mesa-gerul lui Allah! Permite-mi să săvârşesc adulter, căci nu mai este posibil să suport! " Reacţia celor din jur a fost diferită. Unii, vrând să-i închidă gura, îi zic: "Nu vorbi necuviincios cu Mesagerul lui Allah! " Alţii îl trag apucându-l de poalele hainei, iar alţii ar fi vrut să-i tragă un pumn în faţă. În faţa acestor atitudini, singu-rul care tace a fost Profetul de mare renume, mărinimosul, monument de compă-timire, care, după ce-l ascultă, îl cheamă lângă El şi îi spune să se aşeze. Prin comportamentul de până atunci deja îl vrăjise pe tânăr. Îl întrebă:
"- Ai vrea ca aşa ceva să i se întâmple mamei tale?
- O, Mesagerul lui Allh! Mama şi tata jertfă să-ţi fie! Nu aş vrea.
- Nici un om nu ar vrea să i se facă aşa ceva mamei sale!
- Dacă ai avea o fiică, ai vrea să i se facă aşa ceva?
- O, Mesagerul lui Allah! Viaţa-mi jertfă să-ţi fie, nu aş vrea.
- Nici un om nu ar vrea să i se facă aşa ceva fiicei sale!
- Ai vrea să se întâmple cu mătuşile tale?
- Nu, nu aş vrea!
- Ai vrea ca cineva să păcătuiască cu sora ta?
- Nu, nu, n-aş vrea!
Ca ultime cuvinte:
- Nimeni nu vrea ca mătuşile şi surorile să fie pângărite.
Da, Mesagerul lui Allah, prin acest dialog, pe planul raţionamentului, l-a acaparat pe acest tânăr, l-a întins pe catafalc şi l-a adus în starea de om mort. Apoi n-a mai rămas decât spălatul. Punându-şi mâna pe pieptul tânărului, a ros-tit urmăroarea rugă: "Allah, iartă-i păcatele, purifică-i inima şi păstrează-i cinstea!"[1]
După această rugă, Cüleybib a devenit monument de cinste. Dar, ştiindu-i-se viaţa de dinainte, nimeni nu avea să-şi dea fiica drept soţie. Mesagerul lui Allah intervine şi Cüleybib se însoară. După ce se căsătoreşte, la primul răz-boi, moare. După luptă, Mesagerul lui Allah îi întreabă pe cei din jur: "Lipseşte ci-neva?" I se răspunde: "Nu, Mesagerule, suntem cu toţii! " Dar Mesagerul lui Allah zice: "Eu am o lipsă." Apoi se duce la căpâtâiul lui Cüleybib. Acesta ucisese şapte oameni, apoi fusese ucis şi el. Mesagerul lui Allah se apleacă şi porunceş-te: "Acest Cüleybib este de-al nostru, iar eu sunt de-al lui." Astfel, Cüleybib are parte de această înălţare.
Da, Mesagerul lui Allah, prin marea sa generozitate, l-a înălţat, într-un timp aşa de scurt, pe tânărul păcătos, la un asemenea nivel încât, nu este posibil de relatat.
Oare acum, dacă toţi educatorii şi pedagogii s-ar aduna la un loc şi s-ar duce în Peninsula Arabă, s-ar putea realiza acea educaţie, acea desăvârşită morală, pe care Mesagerul lui Allah le-a realizat într-un timp atât de scurt sau, dacă nu acestea, măcar câteva principii legate de morală?
Realitatea ne arată cu toată limpezimea că, această întrebare va rămâne fără răspuns.
Da, a trăit într-o asemenea perioadă, în care toate tipurile de imoralitate deveniseră ca o natură pentru omul acelor vremuri. Mesagerul lui Allah nu s-a mulţumit numai să smulgă din ei această urâtă morală, ci i-a înzestrat cu cea mai frumoasă morală. Astfel, omenirea nu a mai văzut o asemenea morală şi oameni care să aibă o asemenea morală, nici înainte de ei şi nici după ei…
Istoria Islamului, prin mii de exemple fiind martorul cel mai veridic, arată clar faptul că, toate eforturile depuse în zilele noastre, pentru a-i determina pe oameni să renunţe la unele obiceiuri, rămân fără nici un rezultat. Iată un exemp-lu: Ditamai statul declară război ţigărilor, ministerele se implică, sute de oameni de ştiinţă ţin conferinţe cu acest subiect, scriu cărţi şi prin diferite sloganuri se mobilizează pentru a nu se fuma, dar rezultatul este zero.
Acum priviţi comunitatea educată de Mesagerul lui Allah; cum sunt aplica-te imediat cuvintele Lui. Iată un exemplu: Măritul Enes relatează: "Eu umpleam paharele celor care beau în casa lui Ebu Talha, făcând pe paharnicul. Deodată, de afară se auzi un glas, care zicea: "Fiţi atenţi, s-a interzis băutura!" În acel mo-ment, cei care aveau paharele pline, le-au golit, cei care duceau paharul la gură, scuipară băutura şi toată lumea vărsă pe străzi toată băutura pe care o avea în ulcioare încât, pe străzile din Medina a curs băutură zile întregi…"[2]
Da, El a făcut toate aceste lucruri. Celor care nu vor să vadă, le arătăm Peninsula Arabă şi le zicem: "Hai, faceţi şi voi unul din milioanele Lui fapte!" Dar niciodată nu vor fi în stare să facă…
Să treci înainte prin problemele ce trebuiesc comunicate
Una dintre mişcările pe care le-a întrebuinţat Măritul Muhammed (s.a s) în comunicare a fost ca viaţa Lui să se potrivească întocmai cu poziţia pe care o re-prezenta. Da, El reprezenta atât de bine ceea ce spunea încât, un om care-l pri-vea, neavând nici o nevoie de alt argument, era convins de existenţa Celui Drept. De multe ori chiar era de ajuns să-L vadă, să-i accepte profeţia.
Ce frumos spune Abdullah b. Revâha: "Dacă El n-ar fi venit cu miracole clare, simpla Lui vedere era suficientă pentru a crede în El."[3]
Cei care l-au acceptat, cei care l-au iubit şi cei care i s-au adresat, spu-nându-i "O, Mesagerule!" , erau cei care urmau să conducă lumea după El. Căci El nu s-a lăsat acceptat de trei sau cinci oameni. Printre cei crescuţi de El era un Ebu Bekir, un Ömer şi un Ali (r.a) şi fiecare dintre ei era un om în stare să condu-că lumea. Nici unul din ei nu putea să capituleze în faţa nimănui. Dacă El nu era Mesagerul lui Allah, nici unul din aceştia n-ar fi capitulat. Unul precum Măritul Ali, cu inima deschisă şi care zicea "Dacă s-ar fi deschis perdeaua, n-ar fi existat nimic în plus printre cunoştinţele mele."[4] Acest om, aflat pe calea dreaptă a credinţei, dacă l-a acceptat ca un profet drept, acesta este un eveniment de o asemenea dimensiune încât, chiar de unul singur, poate constitui un argument.
Fiecare stare a Lui era atât de înălţătoare încât, un învăţat evreu, Abdullah b. Selam, prima dată când l-a văzut, a zis: "Pe acest chip nu există minciună, stăpânul acestui chip nu paote fi decât Mesagerul lui Allah." Apoi a depus mărturia credinţei.[5]
Deci, simpla Lui vedere era suficientă pentru a-l accepta. Oamenii, care şi-au dedicat viaţa pentru a transmite altora ceva, ştiu mai bine decât toţi cât de greu este această acceptare. Deoarece, cei mai mulţi dintre aceştia trudesc toa-tă viaţa şi nu sunt în stare să spună ceva unor oameni cât să-i numeri cu degete-le de la ambele mâini sau, dacă este acceptat, nu poate pătrunde în lumea lor spirituală. Pe când, dacă vă uitaţi la Mesagerul lui Allah, este posibil să arătaţi un al doilea om, care să fi cucerit inimile a aproape un miliard de oameni? Mai există cineva al cărui nume este strigat din minarete de cinci ori pe zi, cu un entuziasm ce cuprinde întreaga lume? Dacă este aşa, omenirea îl iubeşte şi de câteva ori pe zi îşi declară ataşamentul faţă de El. Şi în ciuda împotrivirii atâtori oameni şi sisteme. Da, în ciuda tuturor, Măritul Muhammed (s.a.s) continuă să cucerească inimile. Deoarece, El a trăit pe propria persoană cele spuse altora şi întotdeauna a fost exemplul viu al celor trăite. De aceea, fiecate cuvânt al său a influenţat masele, spisele Lui au fost aplicate.
Atunci când îi chema pe oameni să devină robii lui Allah, întotdeauna El a reprezentat exemplul cel mai frumos de rob al lui Allah.
Mărita noastră Mamă Âişe relatează: "Într-o zi veni la mine şi-mi spuse: "Âişe, îmi dai voie? În noaptea aceasta să fiu cu Stăpânul meu." Apoi a început namaz-ul. În ziua aceea, până dimineaţa a recitat versetele "Într-adevăr, în crea-rea cerurilor şi a pământului, precum şi în alternanţa zi şi noapte există pilde pentru cei dotaţi cu pricepere…Care rostesc numele lui Allah, când stau în pi-cioare şi când se aşează şi când se culcă într-o parte şi cugetă asupra creării cerurilor şi a pământului" (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 190), a făcut namaz şi a plâns atât de tare încât, dacă storceai covoraşul de rugăciune, s-ar fi scurs picături le lacrimi."[6]
Făcea namaz până când i se umflau picioarele. Într-o zi, amintindu-i-se că i s-au iertat toate păcatele, L-au întrebat "Pentru ce îţi creezi atâtea greutăţi? , iar El a dat următorul răspuns: "Să nu fiu un rob care să-i mulţumească Stăpânului său?"[7] Lui i se deschisese poarta recunoştinţei şi de aceea trudea din greu.
Din nou relatează Mărita noastră Mamă Ăişe: "M-am trezit la miezul nopţii. Negăsindu-l lângă mine, m-a cuprins gelozia. M-am gândit "Oare s-a dus la altă soţie?" Tocmai când voiam să mă ridic din aşternut, mâna mea i-a atins piciorul. Mi-am dat seama că este în rugăciune şi am fost atentă la ce spunea. Se ruga Astfel: "Allah al meu, mă adăpostesc în acceptarea Ta…"[8]
Dacă ar fi dorit, ar fi trăit precum regii. De altfel, o asemenea viaţă i se oferise – cu specificarea de a renunţa la scopul său - pe când se afla la Mecca. Numai că, El, de dragul ţelului său, a preferat o viaţă de suferinţe uneia liniştite. De altfel, El era devotatul porţii dreptăţii, care într-o zi se ruga postind, a doua zi mulţumea că este sătul, preferând viaţa de profet rob, vieţii de profet rege. Prin această viaţă modestă atrăgea masele.
Şi Măritul Ömer trăia o viaţă foarte modestă, dar viaţa pe care o ducea Mesagerul lui Allah îl făcea să lăcrimeze. Într-o zi îl întreabă Mesagerul lui Allah: "Ömer, pentru ce plângi?"
Ömer: "O, Mesagerule! Când regii dorm în puf, Tu, te culci pe rogojină şi pe trup ţi se imprimă urmele ei; pe când Tu eşti Mesagerul lui Allah şi eşti cel mai potrivit pentru o viaţă tihnită! "
Mesagerul lui Allah îi spune următoarele lui Ömer: "Ömer, nu accepţi ca lumea să fie a lor şi raiul al nostru?"[9]
Da, apărarea lumii ar fi trebiut să fie în mâna musulmanilor. Acest lucru Mesagerul lui Allah îl dorea mai mult decât toţi. Dar, în viaţa personală ducea un trai mai mult decât modest. Adevărul este că, El nu trăia, ci îi făcea pe alţii să trăiască. De altfel, secretul de a pătrunde în suflete şi de a le stăpâni, nu repre-zenta o asemenea calitate?
Cei care îşi fac o preocupare din misiunea de comunicare, au multe de în-văţat din comportamentul şi acţiunile Mesagerului lui Allah. Da, singura condiţie de a intra în suflete, de a influenţa pe alţii şi a cucerii inimile, este de a trăi tu, în persoană, ceea ce afirmi, aşa cum a făcut Mesagerul lui Allah.
Dacă doriţi să relataţi cuiva necesitatea de a vărsa lacrimi de frica lui Allah, atunci sculaţi-vă noaptea şi plângeţi până când vă udaţi covoraşul de ru-găciune. Numai atunci, cuvintele pe care le-aţi rostit în acea noapte vă vor influ-enţa până la uimire. Dacă nu, veţi fi admonestaţi de cuvintele din versetul "O, voi, credincioşi! De ce vorbiţi despre ceea ce nu făptuiţi?" (Saff [Rândul], 61 / 2).
A nu aştepta răsplată
Un argument în favoarea profeţiei Mesagerului lui Allah este faptul că nu avea nici o cerinţă lumească sau de dincolo ce lume în schimbul misiunii sale de comunicare. Deoarece, acest tip de comportament ţine de morala unui profet. Dacă ne referim la cei care au activat pentru morală după El, ei sunt oameni au-tentici ai comunicării. Coranul porunceşte să fim legaţi de aceşti oameni, care nu aşteaptă nici o recompensă: "Supuneţi-vă celor care nu cer de la voi vreo răspla-tă, pentru că ei sunt bine ocârmuiţi!" (Yâsin [Ya Sin], 36 / 21)
Avuţia Măritei Hatice se topise în numele propagării dreptăţii şi cu toate acestea, Mesagerul lui Allah nu ceruse nimic pentru sine de la nimeni.
Cel mai apropiat prieten al său era Ebu Bekir, care îi va fi prieten şi în tim-pul emigrării (hicret). Acesta îi pregătise un animal de călărie, pe care spune că nu-l va accepta decât dacă îl va plăti. Acest lucru nu demonstrează cât de voluntar era în ceea ce făcea? Un om, care se gândeşte la o problemă atât de delicată într-un moment greu, nu putea să o amâne pentru timpuri mai prielnice?
Cred că, pentru un om căruia i se comunică acest lucru, această întâmpla-re este suficientă drept exemplu.
Ebu Hureyre relatează: "Într-o zi l-am văzut pe Mesagerul lui Allah la moscheie. Îşi făcea namaz-ul în poziţie şezândă. L-am întrebat:
- "O, Mesagerule! Sunteţi bolnav?
- "Nu, Ebâ Hureyra, sunt flămând. Nu mai am putere să mă ridic în picioare."
Eu am început să plâng. Mesagerul lui Allah m-a consolat:
- "Nu plânge, asprimea socotelii nu-i va atinge pe flămânzi."[10]
De altfel, înfometarea făcea parte din starea Lui permanentă…
Într-un miez de noapte, se întâlneşte cu Ebu Bekir şi Ömer pe o stradă din Medina şi se întreabă unul pe celălalt:
- "Ce v-a scos afară în miez de noapte?
Toţi trei dau acelaşi răspuns:
- "Foamea! "
Da, toţi trei dăduseră tot ce aveau şi, neavând cu ce să-şi astâmpere foamea, nu puteau dormi şi de aceea ieşiseră afară.
Atunci, această grea povară care trebuia ridicată în numele comunicării, iată că o ridicaseră aceste braţe puternice. Astăzi, cei care sunt competitori la ri-dicarea aceleiaşi greutăţi, trebuie să stăpânească aceeaşi putere.
Despre fiica sa, Fâtıma, Mesagerul lui Allah spunea: "Fâtıma este o părti-cică din mine. Cel care o face să se bucure, mă bucură pe mine, iar cel care o face să se întristeze, mă întristează pe mine."[11] În casă nu avea pe nimeni care să se ocupe de treburile casnice. Făcuse bătături de la cărat apă, de la în-vârtit piatra de moară, iar umerii erau o rană. Măritul Ali era foarte necăjit pentru starea ei, dar nu putea să facă nimic…şi această lungă perioadă de chinuri au trăit-o tot aşa.
De altfel, ea avea morala tatălui său. Prin ereditate dobândise obiceiul de a-şi face singură toate treburile. Da, în toate ea semăna cu tatăl său.
După o luptă, când prizonierii şi prăzile luate de către musulmani au fost aduse în Medina, toată lumea se ducea la Domnul nostru şi îşi spunea nevoile, apoi primea câte ceva după cum îi era starea. La îndemnul Măritului Ali, se duse şi Fâtıma. Tatăl ei nu era acasă. Spuse pentru ce venise uneia dintre soţiile Me-sagerului lui Allah şi se întoarse acasă.
Domnul nostru, aflând de acest lucru, imediat se duse acasă la fiica sa. Mărita Fâtıma stătea culcată. Când Mesagerul lui Allah intră în cameră, ea vru să se ridice, dar El se aşeză pe marginea patului şi Mama noastră Fâtıma îi simţi genunchii reci. El zise: "Fata mea, nu pot să-ţi dau nimic până nu văd ce nevoi au companionii din Suffe. Dar să te învăţ ceva mult mai folositor. Când intri în pat să te culci, rosteşte de 33 de ori "Laudă Stăpânului Atotputernic' (Sübhanallah), de 33 de ori "Recunoştinţă lui Allah" (Elhamdülillah) şi de 33 de ori (într-o relata-re, de 34 de ori) "Allah este Cel mai Mare" (Allahüekber). Acest lucru este mai folositor pentru lumea de apoi decât cerinţele tale."[12]
Într-o zi văzu la mâna fiicei sale, Fâtıma, o brăţară şi îi zise: "Fata mea, vrei ca oamenii să zică că fiica Mesagerului lui Allah poartă la încheietura mâinii o verigă din infern? Scoate-o imediat! "
Mărita Fâtıma vându brăţara şi cumpără un rob, pe care-l eliberă apoi. Du-pă un timp acest lucru i se relată tatălui său, care fu foarte mulţumit.
Sensul acestei a treia parte este următorul: Mesagerul lui Allah, neavând nici o cerinţă faţă de interlocutori, era nevoit să suporte şi chinuri şi suferinţe din partea lor. De nenumărate ori fusese lăsat în praf din cap până la picioare şi nu se găsise nimeni să-i vină în ajutor, în afară de fiica sa, Fâtıma. De câte ori nu i se aşternuse calea cu spini încât, sfintele picioare i se umpluseră de sânge…
Odată, făcea namaz lângă Kaaba. Idolatrii veniră şi începură să tragă de El. Acolo se găsea şi Ebu Bekir, care le zise: "Vreţi să ucideţi un om numai pentru că a zis Stăpânul meu Allah?" şi-l apără pe Mesagerul lui Allah.[13]
Mereu se întâmplau asemenea evenimente, dar toate aceste întâmplări nu puteau să-L întoarcă din drumul Său. El i-a spus fiicei sale: "Nu plânge, fata mea, Allah nu va permite pieirea tatălui tău."[14] Şi Allah nu permisese acest lucru şi făcuse să strălucească pentru El, inimile a milioane de oameni.
Să mai aruncăm o privire asupra temei comunicării, apoi să trecem la alt capitol.
Conceptul comunicare, pe care am încercat până acum a-l elucida, este scopul existenţei Profeţilor şi, mai ales, al Profetului nostru. Ei au fost creaţi pentru comunicare. Noi, când îndeplinim această muncă, o facem ca o responsa-bilitate. Pe când profeţii, o îndeplinesc ca un scop pentru care au fost creaţi.
În mod deosebit, atunci când analizam acest subiect, ne-am străduit să arătăm cum stă scris pe chipul luminos al Mesagerului lui Allah, mesajul "Muhammed este Mesagerul lui Allah." În acelaşi timp, prin mijloacele şi metodele pe care le-a folosit în comunicarea mesajului adus, ne-am străduit să le oferim un indiciu asupra unei căi care să nu-i deruteze şi un argument important care să demonstreze că El este Mesagerul lui Allah, celor care au dorit să îndeplinească misiunea de comunicare după El. Noi suntem convinşi că, nu este posibil să se vorbească despre o reuşită durabilă, dacă nu este folosită metoda de comunicare a Mesagerului lui Allah. În practică există mii de evenimente, care demonstrează că acest lucru nu este posibil. De aceea, cu o încredere sigură şi cu o credinţă fermă, reamintim că, cei care doresc să fie călăuză şi imam pentru oameni sau cei care se află în această stare, să se conformeze Măritului Muhammed Mustafa (s.a.s), imamul nepieritor al acestui mihrab. Adevărata călăuză este El şi calea deschisă de El, este calea călăuzitoare. Deoarece, El nu vorbeşte din proprie voinţă, tot ceea ce spune este sigur relevat…
[2] Buhârî, Tefsir (5), 10; Müsned, 3 / 217
[3] Said Havva, er-Resul, 1 / 19; İbn Hacer, İsâbe, 2 / 307
[4] Aliyyü'l-kârî, el-Esrâru'l-Merfua, p. 286
[5] İbn Hişam, Sire, 2 / 163-164
[6] İbn Kesir, Tefsir, 2 / 164
[7] Buhârî, Teheccüd, 6; Müslim, 81
[8] Müslim, Salât, 223; Ebu Davud, Salât, 148, Vitr.5
[9] Buhârî, Tefsir, (66), 2; Müslim, Talak, 31
[10] Ebu Nuaym, Hilye, 7 / 109; Kenzu'l-Ummâl, 7 / 199
[11] Buhârî, Fezâilü'l-Ashâb, 12, 16; Müslim, Fezailü's-Sahabe, 93-94
[12] Buhârî, Fezâilü'l-Ashâb, 9; Müslim, Zikr, 80-81; Ebu Davud, Edeb, 100
[13] Buhârî, Fezâilü'l-Ashab, 5; Müsned, 2 / 204
[14] Heysemî, Mecmeu'z-Zevaid, 6 / 21
- Creat la .