Simţul dreptăţii

Dreptatea este însuşirea de bază a profeţilor. Misiunea profetică orbitează pe traiectoria dreptăţii. Orice cuvânt, care a ieşit din gura profetului, era adevărat, deoarece cuvintele lui nu exprimau idei contradictorii.

Atunci când relatează măreţia unor profeţi, Coranul se referă la această însuşire a profeţilor: "Aminteşte-l pe Abraham în Carte. A fost un drept şi un profet " (Meryem [Maria], 19/41).

Adică, tu să-l aminteşti pe acel mare profet, Abraham, în Tabla Păstrată sau în Coran, care păstrează adevărul, căci a fost un profet drept prin cuvântul său, prin atitudinea sa, prin gândirea sa.

Coranul mai spune:

"Aminteşte-l pe Ismail în Carte! El a fost sincer în făgăduiala sa ca trimis, ca profet." (Meryem [Maria], 19/54);

"Aminteşte-l pe Idris în Carte! El a fost un drept, un profet. Şi Noi l-am ridi-cat la loc înalt.' (Meryem [Maria], 19/56-57).

Atunci când în Coran se relatează cum i s-a adresat lui Iosif un tovarăş de închisoare, este vorba de aceeaşi însuşire:

"O, tu, Iosif cel drept. (Yusuf [Iosif], 12/46).

Cum să nu fie ei înzestraţi cu simţul dreptăţii, căci dorinţa lui Allah (c.c) es- te ca oamenii să fie drepţi şi în Coran preamăreşte pe cei drepţi:

"O, voi cei ce credeţi! Temeţi-vă de Allah şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. " (Tevbe [Căinţa], 9/119);

"Credincioşii sunt numai cei care cred în Allah şi în Trimisul Său şi nu se îndoiesc mai apoi şi se luptă pe calea lui Allah cu averile şi făpturile lor. Aceştia sunt cei sinceri." (Hucurât [Încăperile], 49/15).

Cei drepţi merită a fi elogiaţi

Oamenii drepţi sunt preamăriţi în Coran:

"Printre credincioşi sunt oameni ce au respectat legământul făcut cu Allah. Unii plătesc cu viaţa, alţii aşteaptă şi nu se schimbă deloc." (Ahzab [Alian-ţele], 33/23).

Asupra acestui ultim verset aş vrea să mă opresc puţin:

Enes b. Mâlik era slujitorul Mesagerului lui Allah. Atunci când El a onorat, prin prezenţa sa, oraşul Medina, Enes, care avea pe atunci zece ani, a fost adus de către mama sa în faţa Mesagerului lui Allah. Mama a spus: " O, Mesagerule! Cât o trăi, fiul meu să te slujească.", apoi a plecat lăsându-l pe Enes acolo.^[1]

Acesta spune: "Persoana despre care se relatează în acest verset este unchiul meu, Enes b. Nadr şi el este o pildă."

Enes b. Nadr, văzându-l pe Mesagerul lui Allah la Akabe, s-a legat de El de parcă ar fi fost vrăjit şi l-a iubit nebuneşte. Dar, din păcate, nu a putut să fie de faţă la Bedir. Pe când Bedir îşi avea locul său aparte. Aşa cum cei care se aflau în Bedir erau aleşi printre companioni, tot aşa şi îngerii, care participaseră la lup-tele de la Bedir, erau văzuţi ca aleşi de către lumea cerească. Acestea erau cu-vintele lui Gabriel, care se aflase în persoană la Bedir şi fusese comandantul în-gerilor.^[2]

Enes b. Nadr scăpase prilejul de a participa la luptele de la Bedir şi era ta-re nacăjit, încât nici nu mai putea să doarmă. Se duse la Mesagerul lui Allah să-şi spună necazul: "O, Mesagerule! Dacă încă o dată vom avea parte de a ne în-frunta cu ei, atunci necredincioşii vor avea de suferit din partea mea." Această dorinţă a lui Enes s-a îndeplinit şi el a venit faţă-n faţă cu necredincioşii la Uhud.

Uhud…când zici Uhud, ţi se răsuceşte stomacul. Deoarece, acolo au că-zut eroic şaptezeci de companioni. Cine ştie, poate că, zicându-şi să nu aibă ce-va de reproşat, datorită acestei amintiri dureroase, Mesagerul lui Allah, pe lângă redarea unui adevăr, într-o zi, când trecea pe lângă Uhud, a zis: "Uhud este un asemenea munte, încât el ne iubeşte pe noi, iar noi îl iubim pe el."^[3]

Uhud era un munte abrupt, greu de traversat, iar luptele care au avut loc acolo s-au desfăşurat în condiţii foarte grele. În orice caz, companionii nu au reu-şit să-şi apere poziţiile aşa cum ar fi trebuit, ş-au schimbat amplasamentul, şi ast-fel au ieşit în afara fortificaţiilor pe care le arătase Mesagerul lui Allah.

Desigur că, era vorba de a căuta o strategie şi un loc mai bun de apărare.

Luând în considerare acest lucru, nu este corect să se afirme că a fost o derută. Semnificaţia respectului nostru pentru companioni urmează această direcţie.

În acest război şi Mesagerul lui Allah a fost rănit; i s-au spart dinţii, coiful i-a strivit faţa, iar trupul i s-a acoperit de sânge. Cu toate acestea, El, profetul mi-lostiv şi îndurător şi-a întins braţele şi s-a rugat: "Allah al meu! Îndură-te de poporul meu, fiindcă ei nu ştiu."^[4]

Enes b. Nadr alerga dintr-un loc în altul şi se străduia să îndeplinească ce-ea ce-i promisese, cu un an înainte, Mesagerului lui Allah. Se străduia, dar, ca şi ceilalţi, nu putea să facă nimic. Tot trupul îi era acoperit de râni, îşi trăia ultimele clipe din viaţă. Cu ultimul zâmbet pe buze, i-a spus lui Sa'd b. Muaz, care se ap-ropiase de el: "Transmite-i Mesagerului lui Allah salutări din partea mea. Jur pe Allah că, în clipa de faţă, după Uhud simt mireasma raiului."^[5]

În ziua aceea mulţi martiri nu au putut fi identificaţi. Pe Hamza nu l-au re-cunoscut, de Mus'ab b. Umeyr nu s-a ştiut, iar despre Abdullah b. Cahş nu s-a putut spune cu precizie "El este", decât după ce au fost adunate la un loc rămăşi-ţele lui.

Şi Enes b. Nadr era în aceeaşi situaţie. Sora lui, Rubeyyi, doar uitându-se la mâna care ţinea sabia – căci numai aceea rămăsese întragă – l-a recunoscut şi a zis: "O, Mesagerule! Este Enes b. Nadr."^[6]

Iată că, versetul de mai sus relatează despre acest tânăr mărinimos. El şi-a respectat cuvântul dat, zicând: "Voi lupta până la moarte!" şi a şi murit în luptă. Nici moartea nu l-a putut împiedica de a se ţine de cuvânt.

Versetul a fost conceput pentru a relata despre el, ca un exemplu dat ce-lor care cred.

Da, după ce şi-a făcut mărturia de credinţă, fiecare individ să rămână con-vins de adevărul credinţei sale, pentru ca religia să nu dispară, credinţa să nu fie un miraj, iar tradiţiile să nu fie călcate în picioare…

Enes b. Nadr şi alţii ca el şi-au respectat cuvântul dat, demonstrând, dacă mai era nevoie, că sunt bravi şi drepţi. Deoarece, ei au învăţat totul de la Domnul Universului, Muhammed. Aşa cum a fost El de drept şi devotat, tot aşa şi prietenii săi erau drepţi şi devotaţi…

Idolatrii l-au recunoscut drept "devotat"

Cei din Mecca au ataşat numelui Lui atributul "Cel Devotat" nu ca ceva abstract. Aşa i se adresau ei…da, El era vestit pentru această calitate.

Ce fericiţi suntem că, în rugile noastre, binemeritate a fi rostite atât dimi-neaţa cât şi seara, Îl pomenim astfel: "În afară de Allah nu există altă divinitate. Iar Muhammed este Mesagerul lui Allah, care are consideraţie pentru devota-ment şi dreptate."

Kaaba fusese renovata şi aşezarea la vechiul loc a Pietrii (noi să-i zicem a "Fericirii") devenise o mare problemă. Clanurile îşi trăseseră săbiile până la ju-mătate şi fiecare dorea ca această onoare să-i revină. Până la urmă au ajuns la această rezolvare: vor accepta hotărârea primului om care va intra în Kaaba.

Toată lumea aştepta cu nerăbdare…şi desigur că, Mesagerul lui Allah nu ştia nimic. Atunci când a apărut chipul Său ca trandafirul, ce sugera încredere şi prietenilor, şi duşmanilor, cei prezenţi au sărit în sus de bucurie, zicând: "Vine cel devotat!" şi s-au pronunţat că sunt de acord în mod necondiţionat cu verdictul pe care-l va da El.^[7]

Încrederea în El era totală. Pe vremea aceea, Mesagerul lui Allah încă nu fusese însărcinat cu misiunea de profet, dar era un om care inspira încredere tu-turor şi purta în El toate însuşirile specifice unui profet.

Da, a fi virtuos înseamnă să fii acceptat şi agreat până şi de duşmani.

Iată, cel mai înverşunat duşman (în acea perioadă) al Domnului nostru, Ebu Süfyan, a acceptat dreptatea Lui:

Mesagerul lui Allah trimitea scrisori suveranilor din împrejurimi. Una dintre scrisori fusese expediată împăratului roman Heraclios. Acesta citi epistola de la început până la sfârşit, apoi îl chemă pe Ebu Süfyan, care se afla la Damasc, iar între ei se desfăşură următoarea convorbire:

-Cine este mai legat de El, bogaţii sau săracii?

-Săracii.

-Au fost cazuri în care, cei care cred în El să se răzgândească?

-Până acum, nu.

-Numărul acestora creşte sau se împuţinează?

-În fiecare zi numărul lor creşte.

-Aţi simţit ca El să fi minţit vreodată în viaţă?

-Nu, nimeni nu L-a văzut spunând vreo minciună.

În urma impresiei pe care şi-o făcuse citind scrisoarea, Heraclios, izbit de răspunsurile primite de la Ebu Süfyan, neîndurătorul duşman al musulmanilor, nu s-a mai putut stăpâni şi a zis:

-Nu te poţi gândi că un om, care atâta vreme a evitat să spună vreo min-ciună oamenilor, ar putea să spună minciuni împotriva lui Allah!^[8]

În acest hadis, relatat pe scurt numai pentru a cerceta sensul legat de te-ma noastră, există două argumente în legătură cu simţul dreptăţii Mesagerului lui Allah.

Primul argument: împăratul Bizanţului, Heraclios, a spus cuvintele pe care le-am specificat mai sus;

Al doilea argument: este răspunsul lui Ebu Süfyan, care în acea zi nu fu-sese încă onorat de Islâm, răspuns ce confirmă dreptatea Mesagerului lui Allah. Numai că, Heraclios, din mândria rangului şi poziţiei sale înalte, nu a put-tut fi la înălţimea unui lucru adevărat şi veşnic, care ajunsese chiar la picioarele lui: să devină musulman şi să intre în lumea fericiţilor. Cu toate acestea, faptul că, arătând respect faţă de Mesagerul lui Allah, i-a recunoscut profeţia, un gest precaut pentru renumele lui, a fost pentru noi o mărturisire îmbucurătoare… mărturisirea devotamentului Mesagerului lui Allah.

De fapt, cuvintele lui Heraclios aveau o semnificaţie adâncă. Da, până la vârsta de patruzeci de ani, un om care nici în glumă nu rostise o minciună, cum ar fi fost posibil să mintă împotriva lui Allah, în perioada în care intrase deja pe coridorul nefiinţei…?

Yâsir încă nu era musulman. Într-o zi el îl întreabă pe fiul său, Ammar, un-de se duce. Ammar:

-Lângă Muhammed (s.a.s).

Acest răspuns a fost de-ajuns.

-El este un om devotat. Cei din Mecca aşa îl cunosc. Dacă El declară că este profet, este adevărat. Deoarece, nimeni n-a simţit vreodată ca El să mintă…

Aceste cuvinte, aceste acceptări nu aparţineau doar unui număr restrâns de oameni…în epoca luminii şi în anii aceea, oamenii care-L cunoşteau, solidari-zându-se, au confirmat dreptatea Lui.

A recomandat numai dreptatea

Mesagerul lui Allah a trăit toată viaţa în dreptate; ca atare, a recomandat şi dreptcredincioşilor săi să fie drepţi şi cinstiţi. Cu voia dumneavoastră, aş dori să menţionez câteva din recomandări :

"Garantaţi că veţi îndeplini cele şase condiţii de mai jos, iar eu vă garantez intrarea în Rai:

-Când vorbiţi, vorbiţi drept!

-Îndepliniţi la timp ceea ce aţi făgăduit!

-Fiţi cinstiţi când vi se încredinţează ceva!

-Păziţi-vă cinstea!

-Închideţi ochii la ceea ce nu este permis!

-Ţineţi-vă mâinile departe de ceea ce nu este permis!"^[9]

Da, El a trăit drept precum o săgeată, a recomandat dreptatea şi prin sim-ţul dreptăţii ce-L caracteriza, a ajuns la culmile relaţiei posibil – necesar. O ase-menea culme încât, deasupra ei nu se află decât numai şi numai dreptatea lui Allah. Adică, Mesagerul lui Allah, în ceea ce priveşte dreptatea : "El era la o de-părtare de două aruncături de suliţă." (Necm [Stelele], 53/9). Da, El, pe de o par-te era în sfera posibilului, iar pe de altă parte, deschisese universul posibilului.

Aşa cum a zis Kâdı İyâz, cu ocazia înălţării, El a ajuns într-un loc încât, nu a mai ştiut unde să-şi pună piciorul. I s-a spus: "Pune un picior în faţa celuilalt."

Desigur că El, prin toate însuşirile Lui, era un om. Dar, simţul dreptăţii îl înălţase la o asemenea culme. El ne recomandă acelaşi lucru: "Daţi-vă cuvântul că veţi spune adevărul, nu vă asociaţi viaţa cu minciuna, iar eu vă promit raiul."

Într-un alt hadis spune:

"Renunţă la lucrurile care-ţi provoacă nelinişti, abandonează-le (trăieşte într-un climat lipsit de tulburări). Dreptatea scoate în evidenţă siguranţa şi stabili-tatea din interiorul omului. Minciuna este tulbure şi torsionată."^[10]

Mai zice:

"Căutaţi numai dreptatea! Chiar dacă vă vedeţi moartea în dreptate, sigur în ea vă este scăparea."^[11]

În alt hadis:

"Nu vă despărţiţi de dreptate. Dreptatea vă duce spre binefacere, iar bine-facerea vă duce în rai. Dacă omul este drept şi dacă caută numai dreptatea, se va număra printre drepţii din preajma lui Allah. Feriţi-vă de minciună. Minciuna duce omul la păcat, iar păcatul, în iad. Da-că omul spune mereu minciuni şi caută numai minciuna, se va înscrie printre mincinoşii din preajma lui Allah."^[12]

Eliberarea şi mântuirea le găseşti în adevăr.Omul moare cu adevărat doar o dată; pe când orice minciună este încă o moarte.

Ka'b b. Mâlik (r.a) zicea: "Eu am scăpat prin dreptate." Da, atunci când zici dreptate, nu se poate să nu-L aminteşti pe El.

Ka'b b. Mâlik era un om cu vorba tăioasă, ascuţită, aşa cum ascuţită îi era şi sabia. Era poet, iar prin versurile sale putea învălmăşi starea morală a necre-dincioşilor…

El se supusese Mesagerului lui Allah la Akabe. Făcea parte dintre fruntaşii din Medina. Dar nu putuse lua parte la luptele de la Tebuk. La Tebuk îi aşteptau lupte grele. În aceste lupte, o mână de oameni trebuia să facă faţă marii armate a Imperiului Roman. Şi încă în arşiţa pârjolitoare şi ucigătoare a deşertului. S-a pornit cu acel gând…s-a arătat acea mărinimie…s-a înfăptuit acea binefacere, dar acel înficoşător război a rămas doar în amintire.

Mesagerul lui Allah, care de obicei ţinea secrete manevrele militare, acum a pornit în văzul lumii şi îi chemase pe toţi în mod deschis. Iată că, cu toate că chemarea fusese în mod deschis, Ka'b nu putuse participa la aceste lupte.

Acum să povestim pe scurt evenimentele trăite de el, prin cuvintele lui:

"Toată lumea a fost chemată la război, deoarece luptele se anunţau dure, crâncene. Însă Allah n-a îngăduit şi a rămas doar ca o acţiune de aplicaţie. Fap-tul că aşa se va întâmpla se ştiuse sau nu se ştiuse, dar Mesagerul lui Allah dă-dea o importanţă aparte acestui război.

Şi eu mi-am terminat pregătirile, aşa cum au făcut toţi. Până-n ziua aceea, pentru nici o altă luptă nu mă pregătisem aşa de bine. Mesagerul lui Allah a dat ordinul de pornire şi oştirea s-a urnit. Eu, în sinea mea mi-am zis: oricum ar fi, eu îi voi ajunge din urmă şi n-am plecat împreună cu ei. Nu aveam nici o treabă, dar mă reţinea încrederea pe care o aveam în mine. Zicându-mi azi, mâine, poimâine, zilele treceau. De-acum nu mai era posibil să-L ajung din urmă pe Mesagerul lui Allah. Eram nevoit să aştept…şi am aşteptat.

În cele din urmă, întoarcerea din luptă a Mesagerului lui Allah a fost anun-ţată din toate părţile. De altfel, de fiecare dată era la fel. Când se apropia venirea Lui, Medina se însufleţea din nou. Iată că şi acum pe chipul fiecăruia se vedea o mare bucurie; se întorcea Mesagerul lui Allah…

A sosit şi timpul mult aşteptat. Oştirea s-a reîntors la Medina. Şi de data a-ceasta, după cum obişnuia, Mesagerul lui Allah s-a oprit la mescid şi s-au rostit două rânduri de rugăciuni, totodată El a început să se întreţină cu oamenii. Valuri-valuri soseau oamneii la mescid ca să-L vadă, iar cei care nu participase-ră la luptă încercau să se dezvinovăţească. Mulţi din cei care erau în aceeaşi situaţia ca şi mine îşi expuseseră scuzele, care fuseseră acceptate de către Mesagerul lui Allah. Şi eu puteam să fac acelaşi lucru. Deoarece, eu eram cel ce aveam cea mai mare putere de convingere şi abilitate în vorbire. Dar, neavând nici o scuză, puteam să spun o minciună Mesagerului lui Allah. N-am făcut-o, n-am putut s-o fac. Când ne-am întâlnit, Domnul nostru m-a întâmpinat cu un zâmbet acru şi mi-a zis "unde ai fost?" I-am relatat situaţia mea fără a omite ceva. Şi-a întors capul şi din vârful limbii mi-a zis: " Ridică-te şi pleacă!"

Am ieşit afară. Cei din clanul meu m-au înconjurat, zicându-mi: "Găseşte şi tu o scuză ca să scapi!" Vorbele lor mi s-au părut potrivite. Dar, deodată mi-am revenit şi i-am întrebat:

-Mai sunt şi alţii în aceeaşi situaţie ca şi mine?

-Mai sunt, mi-au răspuns ei, pronunţând două nume.

Amândoi erau dintre companionii renumiţi şi faimoşi, care participaseră la luptele de la Bedir: Mürâre b. Rebî şi Hilâl b. Ümmeyye. Şi ei nu invocaseră nici o scuză, fiind în aceeaşi situaţie ca şi mine. Nu face nimic, ei intraseră în coridorul aşteptării. Pentru mine amândoi erau oameni demni de urmat şi am hotărât să-i urmez. Am renunţat de a mai căuta scuze.

Pentru toţi trei a fost emis un ordin, ca nici un musulman să nu se vadă cu noi şi să nu ne vorbească. Cei doi tovarăşi ai mei se închiseseră în casele lor şi zi şi noapte plângeau. Eu eram cel mai tânăr şi mai în putere dintre ei. Puteam să ies pe stradă, la bazar şi la mescit în timpul namaz-ului. Dar nimeni nu vorbea cu mine. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam în mescit. Erau clipe în care, pentru a prinde un zâmbet al Mesagerului lui Allah, aşteptam foarte mult… numai că, atunci când mă îmtorceam acasă, eram foarte mâhnit, căci, El, care era un om de pe chipul căruia nu lipsea zâmbetul, nici măcar nu mă privea, dar să-mi mai şi zâmbească. Când î-L salutam, îmi fixam privirile pe buzele Lui, spe-rând să prind un zâmbet, dar buzele nici nu se mişcau.

De multe ori, atunci când mă rugam, mă uitam la El pe furiş. Când înce-peam namaz-ul, se uita la mine, dar imediat ce terminam, îşi întorcea privirile de la mine.

Cincizeci de zile în cap trebuiau să treacă. Toţi oamenii şi locul în care mă aflam aşa de mult se înstrăinaseră de mine, încât am început să cred că mă aflu într-un loc străin.

Într-o zi am sărit zidul grădinii şi m-am apropiat de Ebu Katâde, fiul unchi-ului meu, pe care-l iubeam foarte mult, iar el mă iubea din inimă. L-am salutat, nu mi-a răspuns la salut. L-am întrebat:

-Pentru numele lui Allah, spune-mi, crezi în faptul că eu Îl iubesc pe Allah şi pe Mesagerul Său?

Nu mi-a dat nici un răspuns. Am repetat întrebarea de trei ori. A treia oară a zis:

-Numai Allah şi Mesagerul Lui ştiu, zise, îndepărtându-se de mine.

Parcă se năruise lumea pe capul meu. Nu aşteptam aceste cuvinte de la Ebu Katâde. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns în hohote.

Într-o zi, când mă plimbam de unul singur pe străzile din Medina, am auzit cum mă căuta cineva. Persoanele de la care a întrebat m-au arătat cu degetul. Omul s-a apropiat de mine, ţinând în mână o scrisoare, care îmi era adresată. Era de la regele Gassân. Regele mă invita în ţara lui. El scria: "Am auzit că stăpânul tău te-a lăsat singur…vino la noi; prin părţile noastre unul ca tine are mare valoare…" şi alte asemenea cuvinte.

Eu mi-am zis: "Aceasta este o încercare", am rupt scrisoarea şi am arun-cat-o în foc.

Era a patruzecea zi. Mesagerul lui Allah trimisese un om. Acesta spunea că trebuie să stăm departe de soţiile noastre. "Oare trebuie să divorţez sau ce să fac?" mă întrebam. Omul mai zise: "Ah, victimă a statorniciei! Numai să stai de-parte. ", apoi plecă.

I-am spus soţiei mele să plece la părinţii ei. Între timp, soţia lui Hilâl se du-sese să ceară învoire de a face treburile casei. Deoarece Hilâl era un om în vârs-tă şi nu putea să se descurce. Mesagerul lui Allah o învoise pe soţia acestuia. U-nii dintre prieteni m-au sfătuit să încerc şi eu să obţin o asemenea învoire, dar eu nu am acceptat. Nu ştiam cum va întâmpina Mesagerul lui Allah o asemenea propunere.

A mai trecut un timp şi s-au făcut cincizeci de zile. Ajunsesem într-o stare de nu mai puteam răbda. Universul meu se întunecase şi se îngustase cât un mormânt. Aşa cum făceam întotdeauna, îmi făcusem rugăciunile pe acoperişul casei şi stăteam. Am auzit pe cineva strigându-mă pe nume. Zicea: "Veşti bune, Ka'b!" Am înţeles şi imediat m-am rugat. În ziua aceea, după namazul de dimineaţa, Mesagerul lui Allah anunţase iertarea noastră. Am alergat imediat la mescit, unde toată lumea s-a ridicat să mă felicite. Talha m-a îmbrăţişat şi mă să-ruta pe obraz, pe ochi. De parcă trăiam din nou un Akebe. M-am apropiat de Me-sagerul lui Allah şi i-am prins mâinile. Şi El m-a luat de mână. În acea clipă, dacă i s-ar fi spus că merge în rai, nu cred că ar fi fost mai fericit. Mesagerul lui Allah: "V-a iertat Allah." Şi s-a citit versetul:

"El s-a întors către cei trei bărbaţi lăsaţi în urmă cărora, oricât de întins era pământul li se părea îngust, iar ei se simţeau la strâmtoare, căci şi-au închipuit că nu este nici un adăpost împotriva lui Allah, afară de El, Apoi El s-a întors către ei, iar ei s-au întors la El. Allah este De-căinţă-primitor, Milostiv." (Tev-be [Căinţa], 9/118).

După ce s-a citit acest verset, i-am zis Mesagerului lui Allah: "O, Mesage-rule! Eu am scăpat prin adevăr…şi îmi dau cuvântul că, toată viaţa mea nu voi spune decât adevărul."^[13]

Da, să fii profet adevărat, înseamnă să fii drept, întotdeauna să spui ade-vărul. Toţi profeţii spun adevărul şi aşa trebuie să fie. Deoarece, dacă ar exista o cât de mică greşeală în acţiunile acestor persoane, care comunică omenirii toate poruncile aduse din lumea invizibilă, atunci totul s-ar da peste cap.

Toate adevărurile pe care trebuie să le învăţăm în numele omenirii, ni se transmit prin mijlocirea profeţilor. Şi acesta este un subiect foarte delicat, care nu suportă nici un pic de eroare. De aceea, în legătură cu acest subiect, Cel Drept porunceşte:

"Dacă acesta ar fi făcut născociri asupra Noastră, l-am fi apucat cu mâna dreaptă , apoi i-am fi tăiat vena gâtului şi nici unul dintre voi nu ne-ar fi putut sta în cale!" (Ma'arij [Caturile], 70/44-47).

În faţa poruncilor şi interdicţiilor divine, El era precum un mort în mâna ce-lui care-l spală. Revelaţia Îl orienta în ce direcţie dorea, iar El urmărtea aceeaşi cale. Atunci când, ajungând aproape de divinitate, atingea punctul culminant, nu-şi pierduse din sensibilitate, dimpotrivă ajunsese şi mai sensibil.

Îşi respecta cuvântul

Ajunsese la vârsta de patruzeci de ani şi până atunci nimeni nu simţise că El a fi spus vreo minciună sau nu şi-ar fi respectat cuvântul dat. O persoană care mai târziu a avut onoarea de a deveni companion, spune: "În perioada jahiliye mă înţelesesem cu Mesagerul lui Allah să ne întâlnim undeva. Dar eu am uitat şi după trei zile, când, amintindu-mi, am alergat la locul întâlnirii…am văzut că Me-sagerul lui Allah mă aştepta la locul stabilit. Nu s-a supărat pe mine şi nici nu s-a enervat. Doar mi-a spus:"Hei, tinere! Mi-ai creat greutăţi, de trei zile te aştept."^[14]

Tweet

Whatsapp